Efectele negative ale alimentației dezechilibrate și ale obezității sunt cunoscute de cei mai mulți oameni. Cu toate acestea, supraalimentarea continuă să existe, iar eforturile pentru combaterea acestei epidemii de obezitate au fost în zadar, indiferent de abordarea aleasă.
Teoria conform căreia anumite tipuri de alimente dau dependență ar putea constitui o explicație pentru alimentarea irațională, excesivă. Există studii care arată că alimentele procesate cu un conținut crescut de zahăr și de grăsimi au potențial adictiv (cu alte cuvinte, pot da dependență) și foarte multe persoane își pierd capacitatea de a controla consumul alimentelor de acest tip (Volkow & Wise, 2005).
Capacitatea adictivă a acestor alimente ar putea constitui una dintre cauzele obezității. Mecanismele prin care acestea duc la consumul excesiv de alimente implică sistemele de recompensă de la nivelul creierului care creează o motivație foarte puternică pentru aportul de alimente. Consumul de alimente plăcute la gust poate influența dispoziția în același mod ca unele droguri.
Persoanele care suferă de tulburări de alimentație caracterizate prin mâncat compulsiv au, în general, o preferință pentru alimentele dulci și pentru cele grase (Davis et al., 2007). Produsele de tip fast food au potențial adictiv în special datoritaă concentrației și cantității crescute de grăsimi și zahăr din compoziție.
Biologii evoluționiști sunt de părere că motivația de a ingera alimente cu o mare densitate energetică (un număr mare de calorii raportat la cantitate) reprezintă o măsură de protecție a organismului uman în eventualitatea apariției unor perioade neprevăzute de foamete. Surplusul de energie este depozitat sub formă de grsime, iar aceasta, la rândul său, ar constitui o bună rezervă pentru eventualele perioade de foamete.
Cercetările privind dependența de alimente s-au concentrat, până acum, pe un singur macronutrient – zahărul.
Cele mai convingătoare dovezi provin din studiile pe animale, care au araătat că, în anumite condiții, alimentele dulci pot crea dependență. De exemplu, Bart Hoebel (1999) a arătat că șoarecii dependenți de zahăr eliberează dopamina (un mediator din creier) în același mod ca șoarecii cărora li s-au administrat droguri, iar acest comportament produce modificări de durată în sistemul dopaminei, simptome de sevraj și sensibilizare încrucișată la alte droguri, inclusiv amfetamine. Astfel, Bart Hoebel a argumentat că alimentele foarte dulci induc o formă de adicție.
Avena și colab. (2008) au arătat că un ciclu prelungit de consum compulsiv de alimente dulci ar putea crește adicția. Experimentul a constat în plasarea șoarecilor într-un ciclu de privare de alimente pentru o perioadă de 12 ore, urmate de 12 ore de alimentare normală, plus o soluție de zahăr (25% glucoză). Pe măsură ce timpul a trecut, șoarecii au consumat cantități crescute de soluții de zahăr. După trei săptămâni, s-a observat o creștere a numărului de receptori din creier pentru opiacee și dopamină.
În concluzie, studiile pe animale au arătat că ciclurile de înfometare, urmate de mâncat compulsiv, cresc dependența. Abstinența atrage după sine și simptome de sevraj, cum ar fi anxietatea, agresivitatea, scăderea temperaturii corporale și tremorul. Astfel de simptome sunt asociate cu sevrajul în cazul consumului unor droguri, cum ar fi heroina.
Mai mult, aceste studii arată că modul în care aceste alimente sunt consumate (dietele repetate) este corelat în mod direct cu apariția adicției.
În cazul oamenilor, studiile au arătat că zahărul poate da dependență atunci când este consumat în manieră compulsivă și că poate determina modificări de durată la nivelul creierului, sensibilizarea rămânând și după o perioadă de alimentare normală.
Deși sunt necesare mai multe studii, și sarea este suspectată că ar avea potențial adictiv. (Cocores & Gold, 2009). Alimentele sărate stimulează receptorii pentru opiacee și dopamină din cadrul sistemului de recompensă din creier. Mai mult, alimentele sărate stimulează apetitul și cresc supraalimentarea.
