Un studiu recent a arătat că, la fel ca și zaharurile adăugate în alimente, sarea stimulează apetitul. Din păcate, mecanismul pentru această creștere a apetitului poate însemna și faptul că sarea în exces contribuie la scăderea masei musculare, a densității osoase precum și la creșterea riscului de diabet de tip 2.
Studiul, publicat în Journal of Clinical Investigation, a lansat teorii noi cu privire la efectele consumului de sare asupra apetitului, asupra aportului de fluide și a retenției de apă. Cercetătorii au inclus în studiu cosmonauți ruși cere simulau zboruri pe termen lung pe Marte. Au fost incluse două grupuri a câte 10 bărbați, un grup ținut izolat timp de 105 zile, iar celălalt grup, 205 zile. Ambele grupuri au avut diete identice cu cicluri de câte 28 de zile în care au primit cantități diferite de sare– 12 grame, 9 grame și, în final, 6 grame pe zi. Având în vedere condițiile studiului, aportul de apă și de alimente, precum și lichidele eliminate au putut fi măsurate cu precizie.
Rezultate neașteptate
Corpul uman are nevoie de sodiu pentru o varietate de funcții; prin urmare, este important ca nivelul de sodiu din sânge să rămână constant. Cu cât mâncăm mai multă sare, organismul elimină excesul, lucru ce înseamnă că eliminăm și mai multă apă. Studiul realizat pe cosmonauți a avut rezultate similare, cu o diferență importantă. Astfel, cu cât cosmonauții au mâncat mai multă sare, nivelul de sodiu din sângele lor a rămas constant, cantitatea de sare eliminată prin urină a crescut, la fel și volumul de urină. Neașteptat, s-a descoperit faptul că bărbații au băut mai puține lichide în perioada în care au mâncat mai multă sare.
Nu erau deshidratați, dar nu consumau suficiente lichide pentru a acoperi cantitatea de urină eliminată. Apare, firesc, întrebarea: de unde provenea această apă?
Un alt lucru interesant, cosmonauții s-au plâns constant de foame în perioada în care mâncau mai multă sare, fapt neîntâlnit atunci când mâncau mai puțină sare, dar la fel de multe calorii.
Consumăm din noi ca să producem apă
Cercetătorii au avut o teorie cu privire la ceea ce se întâmpla în organismul cosmonauților, iar nivelul crescut de hormoni glucocorticoizi din urina acestora le-a confirmat ipoteza. În absența apei, corpul cosmonauților consuma grăsime și, în special masă musculară, pentru a crea apă în plus. Acest lucru a fost evidențiat de un nou studiu realizat pe șoareci care a arătat că sarea în cantitate mare induce un status catabolic determinat de glucocorticoizi. Proteina musculară este degradată și este transformată în uree de către ficat.
Ureea este, în mod obișnuit, considerată ca fiind un reziduu pe care organismul îl elimină în urină. Cercetătorii au arătat că, în această situație, acești compuși cu azot creează o forță care aduce apa înapoi în corp în loc să o lase să urmeze sarea în urină. Rinichiul acționează, prin urmare, ca o barieră biologică pentru conservarea apei, prevenind astfel deshidratarea atunci când aportul de apă este scăzut.
Acesta este, de fapt, mecanismul prin care cămilele rezistă în deșert. Cocoașa cămilei nu este plină cu apă, ci cu grăsime, aceasta fiind ulterior metabolizată când rezervele de apă scad.
În mod tradițional, echilibrul sării și al apei a fost atribuit rinichilor. Studiul sugerează că ficatul și musculatura scheletică joacă, de asemenea, un rol important în reglarea metabolismului apei și al sării.
Consumul musculaturii reprezintă un preț foarte mare plătit de organism pentru evitarea deshidratării. Alternativa pe care o are organismul este să dispună de mai mult combustibil, de mai multe alimente. Acesta poate fi motivul pentru care subiecții incluși în studiu s-au plâns de o senzație crescută de foame atunci când aportul de sare a fost crescut. În mod normal, o alimentație prea bogată în sare poate predispune la supraalimentare.
Conservarea apei ca răspuns la o alimentație bogată în sare poate avea consecințe patologice. Un nivel crescut de glucocorticoizi reprezintă un factor de risc independent pentru diabet, obezitate, osteoporoză și boli cardiovasculare.